Winter potpourri

Nu pot dormi :)

Nu pot dormi din cauza emoțiilor care mă copleșesc. Trebuie să le așez în rânduri, ca peste ceva timp să le pot reciti... și zâmbi, amintindu-mi de aceste timpuri... 

Potpourri de gânduri...

***

Azi am avut un zbor extraordinar. Am urmărit apusul deasupra norilor. De nedescris. Culorile roz-violete deasupra unei mări neliniștite de nori albi... Raze ascuțite, dar mângâietoare... Și sentimetul cela al unei lumi mari și al unui om mic...

Oamenii, la care m-am gândit în acel moment, îmi sunt extraordinar de dragi...

***

Îmi era dor de Chișinău. Am ajuns acasă la mijloc de noapte, și m-am scufundat în străzi acoperite de zăpadă. Apoi, deja în cuibul meu, mi-am făcut un ceai aromat, am aprins câteva lumânări, și am savurat particica de Chișinău de noapte, care aparține doar ferestrei mele - îmi aparține doar mie... Contopire.

***

Asteriscurile dintre gânduri nu sunt doar niște delimitări. Aceasta e ninsoarea din sufletul meu.

***

Mi-am dat seama, că pe parcursul anilor, în memorie și în inimă mi-au rămas doar oamenii, care m-au făcut fericită, și oamenii, cărora eu le-am pricinuit ceva durere. Restul s-a scurs. Și asta e bine. Trebuie de avut mai multă grijă de cei dragi, azi, acum.

***

Nu trebuie să-ți fie rușine să fii fericit.

***

Din cântecul de mai sus:

„...But I only can see the myself
Skating around the truth who I am
But I know, dad, the ice is getting thin...”

Genial, nuș cum :)

Sărbători fericite! :*

To my future children

Azi am realizat pentru prima dată că sunt cu adevărat gata să am copii. Adică, nu anul acesta, și nici la anul, și probabil nici peste un an, dar, în principiu, sunt gata.

M-am gândit, ce ar fi important să-i învăț, sau cel puțin să încerc. Iată gândurile mele.

I-aș învăța că e foarte important să știi să râzi de tine. Căci să râzi de alții e simplu. 

Le-aș spune că este absolut necesar să poți merge la compromis. Chiar dacă ai dreptate.

Aș încerca să le explic că greșelile sunt parte din viață. Atât greșelile noastre, cât și greșelile altora.

Le-aș povesti că să fii îndrăgostit este extraordinar! Chiar dacă nu e reciproc. 

Aș încerca să-i învăț să se simtă bine și atunci când sunt în companie doar cu sine însuși. Pentru că atât de mulți oameni devin dependenți de televiziune, internet, rețele sociale, doar pentru că nu pot suporta să fie singuri.

Le-aș povesti că majoritatea oamenilor preferă să primească, mai degrabă decât să dea. Astfel, majoritatea oamenilor nu au ceea ce vor, și se simt nefericiți. Iar dacă înveți să te bucuri atunci când dai - ai mult mai multe motive pentru zâmbet.

Le-aș spune că este foarte important să dai respect altora. Că e mai bine să greșești acordând respect, decât să privezi de stimă pe o persoană cu adevărat demnă.

Și le-aș zice că, deși pot să-i învăț multe lucruri, eu tot pot da greș, pentru că eu sunt mai întâi om, iar apoi părinte. :)

PS: părinții tot au multe de învățat, toată viața.

A little bit of silence

Un omuleț drăguț a postat zilele astea pe Facebook un status, care rezuma că femeia ideală pentru un bărbat este cea care are puțină minte, și care tace. Deși nu sunt de acord cu o astfel de definiție a femeii ideale (la fel ca și cu orice altă definiție a unei femei ideale), totuși ea, adică definiția, conține un mic adevăr.

Noi, femeile, rar știm să tăcem. 

De obicei, chiar de o facem, o facem din supărare: „Las' să-și dea singur seama cu ce a greșit”. Și după o astfel de pauză, de regulă, urmează o furtună și mai puternică. O avalanșă de cuvinte, capabilă dacă nu să distrugă orice argument, atunci măcar să-l îngroape cât mai adânc.

Dar să reținem cuvintele, pentru că încă nu e timpul potrivit pentru ele, nu prea știm. Când e supărat, în loc să-l cuprindem strâns pe la spate - căutăm să-i lămurim de ce, în realitate, avem dreptate. Când are o problemă, în loc să-i punem capul pe umăr în simbol de încredere - venim cu o mie și una de soluții, pe care el nu este gata să le audă. Când e absorbit de ocupația preferată, în loc să ne bucurăm pentru el - facem scene de gelozie. Și așa mai departe... În schimb, când ne supărăm, în loc să îi spunem ce ne deranjează - tăcem mai ceva ca un pește. 

Și fericirea noi o însoțim cu o ploaie de cuvinte. Astfel de parcă înscriem în istoria mondială emoțiile pe cale le trăim. Asta nu e rău. Sunt așa cum suntem, și bărbații ne iubesc așa. Iar dacă și noi îi iubim, trebuie să înțelegem: un pic de liniște uneori nu strică. :)

Shall we dance?

O relație între doi oameni e ca un dans: interacțiune, susținere, imagine, și ceea ce este cu adevăr între parteneri. Cum s-ar deosebi un dans de altul în dependența de specificul relației între cei doi?

~ Nici el, nici ea nu au mai dansat până acum, dar sunt plini de dorința de a învăța. Formează o pereche, fără a se gândi mult. Poate asta va fi unicul meu parterent în viață... dar poate și nu... sper să nu-l dezamăgesc... Un pas, al doilea, greșesc, zâmbesc, dar merg mai departe, pentru că știu că ambii sunt începători, și ambii vor același lucru - să se simtă liberi în ritmul muzicii.

~ Ambii sunt experimentați. Înainte să pornească dansul stau într-o poziție ideală: el spatele drept și o privire indiferentă; ea, la fel, întinsă ca o strună, dar mai cochetă, și cu capul înclinat într-o parte, și cu o privire plină de mister. Un, deux, trois... și s-au pornit... mișcare după mișcare, totul e natural... alcătuies un tandem perfect... însă fiecare din ei îl compară pe celălalt cu fostul său partener, care a fost poate nu așa de bun, dar mai drag, nu știu cum... dar, care nu ar fi concluzia, dansul continuă atâta timp cât este muzică.

~ Unul din ei este cu experiență - celălalt nu. Pornesc zâmbind timid... Pas... încă un pas... mmm, se ține bine... încă un pas... ooops, m-a călcat... a încurcat mișcările... iar... pas... întoarcere... are privire pierdută... Acel mai experimentat dintre parteneri este iritat, zâmbește încordat, dar deja așteaptă să se oprească melodia... pentru că niciodată nu a avut răbdare să ajute pe cineva să învețe să danseze... pentru că nu poate tolera greșelile altora... S-ar putea nici să nu reziste până la sfârșitul dansului... Celălalt rămâne pierdut în mijlocul sălii.

~ Unul din ei este cu experiență - celălalt nu. Pornesc zâmbind timid... Cel mai experimentat duce dansul, iar când celălat pășește mai aiurea - îl strănge mai tare în brațe, și îi șoptește: „Totul e bine, abia ne învățăm”. Pas după pas sunt mai aproape, mai uniți... Încă un pas... Pentru a-l încuraja pe celălat, cel experimentat zice mai senzual ca niciodată: „Uită din lumea din jurul nostru, aici suntem doar noi”. Și dansul continuă... poate chiar trece în dansul următor...

~ Ambii au ceva experiență, dar nu iau dansul ca ceva extrem de serios. Pentru ambii e o plăcere, o formă de libertate. Pornesc mișcarea cu întârziere și trebuie să ajungă muzica din urmă, pentru că la începutul melodiei chichoteau despre ceva... Dansează fără să analizeze și să compare, râd ambii când unul din ei greșește, dar nu se opresc. Se rotesc într-o sală de dans, dar își închipuie că sunt pe stradă, și e primăvară, și e ploaie... Nici de muzică nu au nevoie.

Dar ce fel de partener ești tu?