Un omuleț drăguț a postat zilele astea pe Facebook un status, care rezuma că femeia ideală pentru un bărbat este cea care are puțină minte, și care tace. Deși nu sunt de acord cu o astfel de definiție a femeii ideale (la fel ca și cu orice altă definiție a unei femei ideale), totuși ea, adică definiția, conține un mic adevăr.
Noi, femeile, rar știm să tăcem.
De obicei, chiar de o facem, o facem din supărare: „Las' să-și dea singur seama cu ce a greșit”. Și după o astfel de pauză, de regulă, urmează o furtună și mai puternică. O avalanșă de cuvinte, capabilă dacă nu să distrugă orice argument, atunci măcar să-l îngroape cât mai adânc.
Dar să reținem cuvintele, pentru că încă nu e timpul potrivit pentru ele, nu prea știm. Când e supărat, în loc să-l cuprindem strâns pe la spate - căutăm să-i lămurim de ce, în realitate, avem dreptate. Când are o problemă, în loc să-i punem capul pe umăr în simbol de încredere - venim cu o mie și una de soluții, pe care el nu este gata să le audă. Când e absorbit de ocupația preferată, în loc să ne bucurăm pentru el - facem scene de gelozie. Și așa mai departe... În schimb, când ne supărăm, în loc să îi spunem ce ne deranjează - tăcem mai ceva ca un pește.
Și fericirea noi o însoțim cu o ploaie de cuvinte. Astfel de parcă înscriem în istoria mondială emoțiile pe cale le trăim. Asta nu e rău. Sunt așa cum suntem, și bărbații ne iubesc așa. Iar dacă și noi îi iubim, trebuie să înțelegem: un pic de liniște uneori nu strică. :)
