Monday, January 21, 2013

We are our parents' children

Întotdeauna am considerat că și cel mai serios om de pe lume trebuie să-și permită să fie copilăros din când în când. Ba chiar mă sperie oamenii care sunt permanent serioși. În special acei care îi și mai critică pe alții pentru lipsa de seriozitate cuvenită.

Probabil asta totuși depinde de mediu în care ai crescut. La mine în familie poveștile erau privite de toți împreună, iar când pe la vreo 23 de ani am început să citesc seria de cărți despre Harry Potter, de mine nu a râs nimeni. Ei, de fapt au râs, dar nu mult. Iar recent, când în loc să mă pregătesc de un examen complicat, eu citeam „Stăpânul Inelelor”, părinții chiar m-au încurajat: „Corect, fă aceea ce îți place!”

Și pentru că am adus vorba aceasta, eu cred că pilonul „copilărismului” în familia noastră este tata. El, care este extrem de serios și responsabil la serviciu, poate să vină acasă, și să râdă în hohote dacă prinde la TV imagini ale veveriței din „Ice Age”. Iar politica poate și să aștepte. Pentru asta îl ador!

Eu când am să cresc mare, vreau să fiu ca tatăl meu!





Monday, December 17, 2012

Winter potpourri


Nu pot dormi :)

Nu pot dormi din cauza emoțiilor care mă copleșesc. Trebuie să le așez în rânduri, ca peste ceva timp să le pot reciti... și zâmbi, amintindu-mi de aceste timpuri... 

Potpourri de gânduri...

***
Azi am avut un zbor extraordinar. Am urmărit apusul deasupra norilor. De nedescris. Culorile roz-violete deasupra unei mări neliniștite de nori albi... Raze ascuțite, dar mângâietoare... Și sentimetul cela al unei lumi mari și al unui om mic...
Oamenii, la care m-am gândit în acel moment, îmi sunt extraordinar de dragi...

***
Îmi era dor de Chișinău. Am ajuns acasă la mijloc de noapte, și m-am scufundat în străzi acoperite de zăpadă. Apoi, deja în cuibul meu, mi-am făcut un ceai aromat, am aprins câteva lumânări, și am savurat particica de Chișinău de noapte, care aparține doar ferestrei mele - îmi aparține doar mie... Contopire.

***
Asteriscurile dintre gânduri nu sunt doar niște delimitări. Aceasta e ninsoarea din sufletul meu.

***
Mi-am dat seama, că pe parcursul anilor, în memorie și în inimă mi-au rămas doar oamenii, care m-au făcut fericită, și oamenii, cărora eu le-am pricinuit ceva durere. Restul s-a scurs. Și asta e bine. Trebuie de avut mai multă grijă de cei dragi, azi, acum.

***
Nu trebuie să-ți fie rușine să fii fericit.

***
Din cântecul de mai sus:

„...But I only can see the myself
Skating around the truth who I am
But I know, dad, the ice is getting thin...”

Genial, nuș cum :)

Sărbători fericite! :*


Tuesday, July 10, 2012

To my future children

Azi am realizat pentru prima dată că sunt cu adevărat gata să am copii. Adică, nu anul acesta, și nici la anul, și probabil nici peste un an, dar, în principiu, sunt gata.

M-am gândit, ce ar fi important să-i învăț, sau cel puțin să încerc. Iată gândurile mele.

I-aș învăța că e foarte important să știi să râzi de tine. Căci să râzi de alții e simplu. 

Le-aș spune că este absolut necesar să poți merge la compromis. Chiar dacă ai dreptate.

Aș încerca să le explic că greșelile sunt parte din viață. Atât greșelile noastre, cât și greșelile altora.

Le-aș povesti că să fii îndrăgostit este extraordinar! Chiar dacă nu e reciproc. 

Aș încerca să-i învăț să se simtă bine și atunci când sunt în companie doar cu sine însuși. Pentru că atât de mulți oameni devin dependenți de televiziune, internet, rețele sociale, doar pentru că nu pot suporta să fie singuri.

Le-aș povesti că majoritatea oamenilor preferă să primească, mai degrabă decât să dea. Astfel, majoritatea oamenilor nu au ceea ce vor, și se simt nefericiți. Iar dacă înveți să te bucuri atunci când dai - ai mult mai multe motive pentru zâmbet.

Le-aș spune că este foarte important să dai respect altora. Că e mai bine să greșești acordând respect, decât să privezi de stimă pe o persoană cu adevărat demnă.

Și le-aș zice că, deși pot să-i învăț multe lucruri, eu tot pot da greș, pentru că eu sunt mai întâi om, iar apoi părinte. :)


PS: părinții tot au multe de învățat, toată viața.

Wednesday, April 4, 2012

A little bit of silence


Un omuleț drăguț a postat zilele astea pe Facebook un status, care rezuma că femeia ideală pentru un bărbat este cea care are puțină minte, și care tace. Deși nu sunt de acord cu o astfel de definiție a femeii ideale (la fel ca și cu orice altă definiție a unei femei ideale), totuși ea, adică definiția, conține un mic adevăr.

Noi, femeile, rar știm să tăcem. 

De obicei, chiar de o facem, o facem din supărare: „Las' să-și dea singur seama cu ce a greșit”. Și după o astfel de pauză, de regulă, urmează o furtună și mai puternică. O avalanșă de cuvinte, capabilă dacă nu să distrugă orice argument, atunci măcar să-l îngroape cât mai adânc.

Dar să reținem cuvintele, pentru că încă nu e timpul potrivit pentru ele, nu prea știm. Când e supărat, în loc să-l cuprindem strâns pe la spate - căutăm să-i lămurim de ce, în realitate, avem dreptate. Când are o problemă, în loc să-i punem capul pe umăr în simbol de încredere - venim cu o mie și una de soluții, pe care el nu este gata să le audă. Când e absorbit de ocupația preferată, în loc să ne bucurăm pentru el - facem scene de gelozie. Și așa mai departe... În schimb, când ne supărăm, în loc să îi spunem ce ne deranjează - tăcem mai ceva ca un pește. 

Și fericirea noi o însoțim cu o ploaie de cuvinte. Astfel de parcă înscriem în istoria mondială emoțiile pe cale le trăim. Asta nu e rău. Sunt așa cum suntem, și bărbații ne iubesc așa. Iar dacă și noi îi iubim, trebuie să înțelegem: un pic de liniște uneori nu strică. :)

Sunday, February 5, 2012

Shall we dance?


O relație între doi oameni e ca un dans: interacțiune, susținere, imagine, și ceea ce este cu adevăr între parteneri. Cum s-ar deosebi un dans de altul în dependența de specificul relației între cei doi?

~ Nici el, nici ea nu au mai dansat până acum, dar sunt plini de dorința de a învăța. Formează o pereche, fără a se gândi mult. Poate asta va fi unicul meu parterent în viață... dar poate și nu... sper să nu-l dezamăgesc... Un pas, al doilea, greșesc, zâmbesc, dar merg mai departe, pentru că știu că ambii sunt începători, și ambii vor același lucru - să se simtă liberi în ritmul muzicii.

~ Ambii sunt experimentați. Înainte să pornească dansul stau într-o poziție ideală: el spatele drept și o privire indiferentă; ea, la fel, întinsă ca o strună, dar mai cochetă, și cu capul înclinat într-o parte, și cu o privire plină de mister. Un, deux, trois... și s-au pornit... mișcare după mișcare, totul e natural... alcătuies un tandem perfect... însă fiecare din ei îl compară pe celălalt cu fostul său partener, care a fost poate nu așa de bun, dar mai drag, nu știu cum... dar, care nu ar fi concluzia, dansul continuă atâta timp cât este muzică.

~ Unul din ei este cu experiență - celălalt nu. Pornesc zâmbind timid... Pas... încă un pas... mmm, se ține bine... încă un pas... ooops, m-a călcat... a încurcat mișcările... iar... pas... întoarcere... are privire pierdută... Acel mai experimentat dintre parteneri este iritat, zâmbește încordat, dar deja așteaptă să se oprească melodia... pentru că niciodată nu a avut răbdare să ajute pe cineva să învețe să danseze... pentru că nu poate tolera greșelile altora... S-ar putea nici să nu reziste până la sfârșitul dansului... Celălalt rămâne pierdut în mijlocul sălii.

~ Unul din ei este cu experiență - celălalt nu. Pornesc zâmbind timid... Cel mai experimentat duce dansul, iar când celălat pășește mai aiurea - îl strănge mai tare în brațe, și îi șoptește: „Totul e bine, abia ne învățăm”. Pas după pas sunt mai aproape, mai uniți... Încă un pas... Pentru a-l încuraja pe celălat, cel experimentat zice mai senzual ca niciodată: „Uită din lumea din jurul nostru, aici suntem doar noi”. Și dansul continuă... poate chiar trece în dansul următor...

~ Ambii au ceva experiență, dar nu iau dansul ca ceva extrem de serios. Pentru ambii e o plăcere, o formă de libertate. Pornesc mișcarea cu întârziere și trebuie să ajungă muzica din urmă, pentru că la începutul melodiei chichoteau despre ceva... Dansează fără să analizeze și să compare, râd ambii când unul din ei greșește, dar nu se opresc. Se rotesc într-o sală de dans, dar își închipuie că sunt pe stradă, și e primăvară, și e ploaie... Nici de muzică nu au nevoie.

Dar ce fel de partener ești tu? 



Sunday, December 4, 2011

In a relationship with Prague

Relația mea cu Praga ar putea fi descrisă perfect print-un simplu status de Facebook: „Is in a relationship with Prague, but it's complicated”. Suntem împreună, petrecem mult timp împreună, dar nu ne promitem nimic, și încă nu ne facem planuri comune.

Diminețile, Praga mă trezește cu un murmur dulce că trebuie să merg la lecții, mă îmbrățișează cu ceață, și mă grăbește prin tramvaie și metrouri. Ea este e doamnă severă, și nu prea îi place când eu sunt zâmbăreață și binedispusă - dacă intru cu zâmbet în transport public, el despare în curând sub privirile obosite și chinuite ale locuitorilor săi. 

Apoi, toată ziua Praga îmi crează condiții să învăț bine. Mă ajută. Dar și mă spuraveghează - aud metronomul ei măsurându-mi timpul, când alerg pe drumurile pavate - țoc-țoc-țoc.

Seara partenera mea devine mai blândă... Îi strălucesc ochii în sutele de luminițe, mișcările devin mai lente, pașii trec în pași de dans... Și noi ne cuprindem, ne iubim, ne primblăm ținându-ne de mâini... 

Apoi ea mă petrece acasă, în liniște, în securitate și în puțin prea multă izolare. Mă sărută pe obraz și îmi promite că mâine vine iar cu ceață după mine. Iar eu o privesc trist, pentru că înțeleg, că, deși e extraodrindar de frumoasă, îmi poate oferi multe, pe alocuri mă înțelege mai bine decât mi-aș putea închipui și într-adevăr are grijă de mine, oricum, inima mea e deja ocupată... de Chișinău...


Tuesday, August 16, 2011

Spoiler alert missing

Oare câte cărți există, care să dezvăluie sfârșitul unei alte cărți?

Care este probabilitatea să dai peste o astfel de carte?

Și care este probabilitatea să dai peste o astfel de carte, citind anume cartea, deznodământul căreia este relatat?

Probabilitatea e minimă, desigur, dar eu am noroc la șanse mici :)


Deci, citesc eu încetișor „1984” de George Orwell. Savurez lectura, atent, dozat, pentru a simți mai bine atmosfera în care se desfășoară subiectul. Am grijă să nu răsfoiesc cartea pentru a afla finalul mai repede. Îl rog pe Natan să nu-mi dea aluzii, și evit acest subiect în discuțiile cu alții. Mai pe scurt, ocolesc spoilerele cum pot (apropo, nu am găsit un termen echivalent în română).

Și...

Azi aveam jumătate de oră liberă. Zic, dă să fac o pauză de la „1984” și să citesc vreo povestire scurtă. Din toate povestirile pe care le aveam în telefon aleg anume „„Repent, Harlequin!” Said the Ticktockman”, de Harlan Ellison. Și anume această povestire este o trimitere, doar de jumătate de propoziție, la ceea, cu ce se termină romanul „1984”. Jumătate de propoziție anume în această povestire!

Krujka mednaya!*

*frazeologism, mot a mot se traduce drept „cană de cupru”, reflectă indignare profundă.

Monday, August 1, 2011

Smile, dear!

Azi două fete în rutieră discutau despre calitățile bărbaților, și nicidecum nu puteau decide care e cea mai importantă. Au ajuns să aleagă între simțul de responsabilitate și capacitatea de a se discurca în orice situație. Grea alegere, aș zice eu.

Eu, ascultându-le vrând-ne vrând, mă gândeam ce e cel mai important pentru mine într-un bărbat. Da, desigur, ar fi bine să fie responsabil. Dar punând mână la inimă (sau pe sânul stâng, ceea ce și mai sacru), eu sunt în stare să mă îndrăgostesc de cel mai iresponsabil om din lume și să trăiesc cu el o viață fericită (sper că mama nu citește acest post). Probabil, anume în cazul dat, aș descrie „cel mai important” mai degrabă ca „ceva fără ce nu aș putea precis”, decât „ceva ce apreciez mult”. 

Și în momentul în care mi-am pus întrebarea respectivă, răspunsul a venit de la sine. Cea mai importantă calitate într-un bărbat pentru mine este simțul umorului. Umorului, nu omorului. De dapt, e și cel mai principal criteriu, după care apreciez oamenii. De ce? Pentru că reflectă practic toate celea pe care trebuie să le știi despre un om la etapa inițială: nivelul de educație, inteligența, capacitatea de a reacționa prompt, tactul ș.a. Atunci când un om glumește el e așa cum e, natural, adevărat, senin. 

Și prin toate greutățile vieții e mult mai ușor să treci cu niște glume bune. Nu îmi inchipui să fiu alături de cineva, care ia totul prea serios. Sau care face glume de gen american. Sau care nu știe limite, și face haz din necazurile altora. În schimb atâta timp cât un bărbat mă face să răd, pot să-i iert practic orice. :)

Deci, cam așa ar fi un final ideal al unui cuplu: și au trăit fericit până la o sută de ani, iar într-o zi... au murit de râs :)

Tuesday, July 12, 2011

Dream a little dream

'Cause sometimes dreams do really come true, and that's wonderful! :)

Tuesday, June 21, 2011

She who runs on the waves

Zilele acestea am recitit cartea copilăriei mele. Ce să vă zic, acum îmi dau seama de unde eu am crescut așa cum am crescut: strașnic de visătoare și optimistă. :)

Cartea e "Бегущая по волнам" de Alexander Grin („Cea care fuge pe valuri”). E puțin probabil să fi fost tradusă în română. Știu doar că „Pânzele roșii” au fost traduse în engleză. Dar nu asta contează. Contează gustul care mi-a răsmas după recitirea cărții mai mult decât peste 10 ani.

Despre ce e cartea? Despre mare și despre dragostea de mare. Asta dacă în șapte cuvinte... :)
Prima dată am citit-o când aveam vreo 12 și când, evident, eram și eu la mare. Asta m-a ajutat mult să intru în atmosfera cărții. Dar acum, recitind-o, înțeleg că atunci nu am înțeles totul ce era de înțeles, pentru că nu doar atmosfera contează. Acum am simțit mult mai bine neliniștile eroului principal, care căuta Necunoscutul, atât de necesar sufletului pentru a nu se îneca în rutină.

Deși e destul de naivă, cartea nu este scrisă pentru copii. Pur și simplu e scrisă de un bărbat care niciodată nu s-a oprit din visat. Asta se simte în fiecare rând al ei. E curată, e luminoasă, e plină de imagini de mare și de litoral. Cartea adie a aer maritim...

Nu vă spun mai mult, sunt îndrăgostită de această lucrare, dar nu are rost să încerc să lămuresc de ce. Nu mi-ar ajunge nici toate cuvintele din lume. Mi-au crescut aripi, și am impresia că aripile mele sunt vizibile tuturor. Cred în minuni!

Dacă aveți și voi așa cărți, pe care le ascundeți în cele mai întunecoase colțișoare ale inimilor voastre, nu vă leneviți să reveniți la ele din când în când. Rar, dar să reveniți. E cea mai bună metodă de a întineri! :)

Tuesday, April 12, 2011

Поехали!

Azi toți scriu despre Yuri Gagarin.


Și eu am să scriu.

Azi, de ziua cosmonauticii, am avut o zi plină de alergătură și retrăiri pe teme, ce afectează doar microcosmosul meu personal. Casă-stradă-rutieră-arhivă-rutieră-lucru-rutieră-arhivă-alergat-ministresl justiției-rutieră... care aici „primul-om-în-spațiu”?

Dar am ajuns seara acasă, mi-am făcut un ceai, m-am așezat lângă fereastră și am privit spre cer...

Mi-am închipuit cum e să fii acolo, să fii primul... Să-ți riști viața și să câștigi... Da, nu e doar meritul lui, e lucrul întregii echipe... Dar el e simbolul. Pentru mine el e simbolul lărgirii orizontului oportunităților. Și simbolul conștientizării cât de mici suntem noi în realitate...

50 de ani au trecut... Ce simțim noi azi în legătură cu această zi? Mai simțim ceva? Normal că da. Dar eu aș vrea să simt ceea ce era în sufletele oamenilor care au retrăit atunci acele evenimente: toată tensiunea cursei spațiale și o victorie glorioasă a omenirii asupra gravitației terestre.

Și acesta a fost doar începutul!

Поехали!

Saturday, January 22, 2011

Her Morning Elegance

Солнцем разбужена
И укрытая тоненьким кружевом
Я вдыхаю её, забираю её
Полусонную, в плен без оружия...

Dimineața e cel mai periculos timp pentru o domnișoară. Toate rolurile pe care le jucăm, toate măștile pe care le purtăm, toate strategiile pe care le constuim dispar cu prima rază de soare... Devenim vulnerabile ca niciodată, dar... naturale... Ciufulite, călduțe și cu aromă de somn, încă până a deschide ochii, căutăm cu mânuțele umărul iubit, și ne îngropăm în el... Iar dacă nu dăm de el, ne trezim brusc, de parcă s-ar fi întâmplat ceva oribil, și ne liniștim doar când vedem chipul drag, și atunci zâmbim, fericite-fericite... Bună dimineața, soare!

Tuesday, December 7, 2010

Christmas mood

Jingle bells, jingle bells,
Jingle all the way
Oh what fun it is to ride
In a one horse open sleigh!

Mă gândesc serios să mă mut înapoi la părinți pe perioada sărbătorilor de iarnă. De ce? Pentru că:

- îmi place de sărbători să mă aflu printre oameni plini de voie bună, să mă simt în centrul evenimentelor, să fiu încojurată de gălăgie pozitivă. Iar la mine acasă, gălăgie face numai ceainicul... și vecinii, uneori... :)

- vreau brăduț în casă, fie și artificial (dau din ochi Green Peace-ului) și în general, decor de Crăciun. La moment eu brăduț nu am și... of... lenea e cucoană mare, deci există riscul să nu-l procur nici anul ăsta... Iar la părinți casa e pregătită pentru sărbători, mamica are grijă! :)

- ador de Crăciun să privesc filme cu tematica respectivă, iar așa filme trebuie de privit cu cineva. Deși practic orice film privit cu mama evoluează în dezbateri despre sensul vieței, sunt gata să-mi asum riscul :)

Și ar mai fi ceva... Când trăiești aparte dispare cea mai mare veselie a sărbătorilor: să ascunzi prin casă cadourile pentru cei dragi, astfel ca ei să nu le găsească și, desigur, să le găsești pe cele pregătite pentru tine - un fel de Christmas Quest! *hi-hi*

Cum credeți, să-i preîntâmpin pe ai mei despre intenția respectivă, sau să vin deodată cu valiza, ca să nu aibă încotro?

Friday, July 30, 2010

He, she & friendship

El: (în șoaptă) Auzi, auzi! Dă să copii exercițiul trei…
Ea: Dă-mi pace!
El: (în soaptă) Auzi, dă să copii, că degrabă-i sunetul…
Ea: Țîț!
El: (în soaptă) Dă-mi să copii, că de nu - îi zic lui Danu că tu-l iubesti!
Ea: (în soaptă) Taaaaaaci, debilule!
El: Danuuu, da Ilinca te iubeste! Serios!
Ea: Dna profesoară, da Călin copie! Demult!
El: (în soaptă): ai să mai vezi tu de la mine "hai împreună acasă"…

Peste 10 ani:

El: Ilinca, Iliiiiinca!
Ea: Dă-mi pace!
El: (cu glas dulce) Ultima-ultima dată, jur!
Ea: (rece) Mai ai să mă zăpăcești?
El: Ce parcă te rog să-mi dai să copii… doar un sunet!
Ea: (supărată) Și ce am să am eu de la asta?
El: (disperat) Cere ce vrei! numai sun-o, te rooooog!
Ea: (fericită) Un kilogram de înghețată și cheile de la mașină pe tot weekendul!
El: Ilinca!!!
Ea: (râzând) Gata, te-ai răzgândit?
El: E o extorcare! Dar în fine… Deci, o suni și îi spui că după ora șase am fost cu tine la parinții tăi, și acolo…

Peste 5 ani:

Ea: Eu te-am iubit întotdeauna, iar tu…
El: Nu mă minți, tu l-ai iubit si pe Danu!
Ea: Idiot! (râde)
El: Ilinca… tu doar știi că noi nu vom rezista împreună…
Ea: (zâmbește) Știu, de asta și mă enervez!
El: (o cuprinde) Dă un pup…
Ea: Numai unul (întinde fruntea spre el).

Peste încă 10 ani:

El: Ilinca, Iliiiiinca!
Ea: Dă-mi pace, eu ți-am zis!
El: Da chiar n-am să-ți dau!
Ea: (sever) Să nu te văd! Marș la femei-ta!
El: (zâmbește) Tu ești femeia mea…
Ea: (mai moale) Atunci du-te la soții-ta…
El: Numai tu mă înțelegi…
Ea: (furioasă) Taaaci si du-te acasă!
El: (cu glas dulce) Chiar mă alungi?
Ea: Nu mă privi așa! Asta nu mai funcționează din clasa a treia!
El: Eu te iubesc… și tu mă iubești…
Ea: Eu îl iubesc pe Danu! (râde)
El: Ilinca…. Iliiiiinca…
Ea: S-a dus deja trenul, Călin…
El: Da un pup?
Ea: Nu. (se întoarce de la el)
El: Iliiiinca… (o sărută pe ceafă)

Peste încă 15 ani:

Ea: (îngrijorată) Cum e?
El: Se simte rău…
Ea: Pot să vă ajut cu ceva?
El: (trist) Da… să-mi fii alături…
Ea: Eu sunt, întotdeauna am fost…
El: Știu… (răsuflă din greu) Ilinca, am vrut să-ți spun ceva…
Ea: Da…
El: Mulțumesc că m-ai alungat atunci…
Ea: (zâmbește) Cu cea mai mare plăcere!
(Un minut de tăcere)
El: Da nota doi la matematică oricum nu ți-o iert!
Ea: Dobitocule, eu din cauza ta l-am ratat pe Dan!!!
El: Ai-ai-ai… Ilinca-Ilinca…

Thursday, May 6, 2010

Thus spoke Nietzsche

Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici... aha, şi mai sceptici, mai închişi în sine şi practic întotdeauna mai sarcastici... - pun pariu că asta e continuarea care s-a pierdut prin manuscrisele lui Nietzsche sau a fost cenzurată iniţial de vreun optimist cronic :)

Saturday, February 13, 2010

A Woman's Soul

Doamne, de ce ai hotărât să pedepseşti bărbatul cu femeia înţeleg, şi susţin iniţiativa...
Dar de ce, Doamne, ne-ai dat suflet? Oare nu ţi-ai închipuit că sufletul de femeie este un element mult prea fragil, ce ar putea strica toată răzbunarea?

Tu ne-ai dat privire fermecătoare pentru ca noi să hipnotizăm bărbaţii, dar nu pentru ca ochii să ne fie scăldaţi de lacrimi din cauza lor...
Tu ne-ai dat urechi ca să fim atente la informaţia din jurul nostru, şi nu să ascultăm minciunile pe care ei le şoptesc cu atâta tandreţe...
Tu ne-ai dat buze senzuale pentru ca noi să-i putem induce în eroare cu vorbele noastre, iar noi ne lăsăm sărutate şi dezarmate...
Tu ne-ai înzestrat cu picioruşe superbe, pentru ca noi să le sustragem atenţia de la jocul nostru, şi nu pentru ca noi să dansăm pentru plăcerea lor...
Tu ne-ai dat mânuţe dibace, ca noi să putem cu iscusinţă sa-le înfigem cuţitul între coaste, sau să trimitem o suliţă în inimă, sau ce mai era prevăzut în contractul cu tine, iar noi, în loc, le cream tot confortul posibil... doamne fereşte să rămână bărbatul flămând...
Tu ne-ai înzestrat cu fantezie, ca revanşele să fie căt mai diversificate, şi nu pentru ca noi să găsim explicaţie pentru toate prostiile pe care le fac barbaţii...
Tu ne-ai dat răbdare, pentru ca noi să putem acţiona strategic, şi nu să-i aşteptăm seara la fereastă...
Tu ne-ai umplut inima cu pasiune, pentru ca gustul răzbunării să fie mai pronunţat, iar noi, în loc, ne îndrăgostim de cei, ce ar trebui să ne fie jertfe...

Doamne, ai creat o armă perfectă, amestecul inteligenţei şi frumuseţii, dar ai stricat totul adaugând seminţe de suflet... Tu şi eşti responsabil... Aşa că nici un fel de penalităţi pentru neîndeplinirea contractului!

Thursday, December 17, 2009

Love at first snow


Deja de 3 zile e iarnă!!!!!


Ca atare, dacă să fiu mai precisă, pentru mine iarna adevărată începe atunci când sunt întrunite trei condiţii esenţiale:
1. a nins frumos şi zăpada nu se topeşte
2. am primit un bulgăre de la baiatul de care sunt îndrăgostită, m-am plâns că mă doare şi i-am spus că e un "copkil mititel"
3. m-am dat cu sania şi am recunoscut ca eu tot nu sunt mai matură :))

Deci bifez punctul 1 ca îndeplinit, şi trec la realizarea următoarelor două.

În general, prima ninsoare la mine se asociază cu dragostea de la prima vedere... Pentru că am păţit-o, de două ori :D
Prima dată mi când nu împlinisem nici 7 ani :)) Care dragoste la vârsta ceea? Mă întreb şi eu! Dar a fost! În seara în care fulgii mult aşteptaţi au nivelat relieful ogrăzii noastre, toată lumea care nu se temea de fracturi a ieşit pe patinoarul nostru local. Acesta a fost construit de câţiva voluntari de 14-15 ani, care timp de o săptămână studiau efectul îngheţurilor asupra apei vărsate peste un mini deal.

Era vesel, oamenii de diferită vârstă şi greutate cădeau unul peste altul, rădeau şi înjurau, dar cu plăcere participau în roiul comun. Ei, şi eu eram pe-acolo... La cât eram de micuţă, nimeni nu mă băga în seamă... Am căzut pe la mijlocul pârtiei şi cum numai încercam să mă ridic, iar cădeam sub efectul de bowling... În momentul în care am crezut că nu mai am nici o şansă să evadez de pe gheaţă, un băiat cu 5 ani mai mare (cum am aflat mai târziu) mi-a întins mâna, m-a scos din fluxul de oameni, ma ridicat pe picioruşe şi mi-a scuturat şubiţa... Eeee, psihica firavă de copil a format îndată o imagine de erou, iar eu mai multe ierni la rând căutam să cad cât mai artistic şi cât mai aproape de dânsul... :)))

A doua oară totul s-a întâmplat şi mai romantic... ;) Eram deja în clasa a 5-a şi îmi inchipuiam că ştiu multe despre viaţă. Iarna ceea era sură, uscată şi plictisitoare. Într-o zi a început să ningă, cu omăt greu şi măşcat. În câteva ore o peliculă subţire şi neuniformă a acoperit pământul. Lecţiile mergeau conform orarului, iar clasa noastră s-a împărţiti în două tabere. Fetele priveau visător peste fereastră şi aşteptau ca atmosfera de afară să capete note mai romantice, iar băieţilor atâta şi le trebuia... ei abia şedeau locului, nerăbdători şi încântaţi de idea unei bătălii cu bulgări.

Mie nu-mi plăceau aceste bătălii. Fetele întotdeauna pierdeau. De fapt, noi nici nu jucam, mai mult fugeam şi ne ascundeam. Nu aveam scăpare până nu eram spălate binişor cu zăpadă. Aşa că la ultima lecţie fetele oftau cu greu, ştiind ce urmează.

Eu eram mândră, nu fugeam niciodată. Oricum ne prindeau, atunci măcar să nu par fricoasă. Numai am ieşit din şcoală - deodată am primit căţiva bulgări în corp, dar continuam mişcarea. Apoi a urmat unul în cap, care m-a făcut să-mi pierd echilibrul. Am cazut tare, şi de ciudă nu mă puteam scula. Faptul că am rămas aşa întinsă l-a speriat pe ţintaşul şi d-lui a alergat spre mine sub plaoia de gloanţe. L-am iertat deodată cum i-am văzut chipul, atât de drăguţ era. Aşa suntem noi, femeile, la orice vârstă... :)) Am fost ceva timp îndrăgostită de el, cu dragostea unei şcolăriţe, dar mi-a trecut...

Însă un sentiment dulce provocat de prima ninsoare a rămas... îl păstrez şi îl resimt fiecare an, când primii fulgi abia încep a valsa deasupra noastră...

Let it snow!!!

Wednesday, September 16, 2009

Just like my country

De mai mult de jumătate de an simt o legătură mai strânsă între mine şi ţara mea... Nu, nu ţine direct de evenimentele politice... E ceva mai personal...

Aşa cum a fost Moldova o parte a URSS cândva, aşa cum a depins pe de o parte şi a fost susţinută pe de altă parte de către Rusia, aşa şi eu... Am trăit cu părinţii, eram un element în sistemul nostru familial, sistem de interacţiune permanentă, cu organizare ierarhică.

Treceau anii, şi evaluau formele de subordonare. La un moment dat, nici autonomia nu mă mai aranja... Şi, la fel ca şi Moldova, am pledat pentru independenţă. Doar că motivele au fost diferite... Am simţit că sunt gata să apar pe "harta politică" ca un organism suveran. După o perioadă de pregătiri, a urmat separarea, susţinută de gânduri romantice despre viitor, planuri cu linii conturate şi planuri cu linii mai puţin clare, şi, desigur, un entuziasm enorm.

Dar după căteva zile de volnicie, la fel ca şi ţara mea cândva, am fost cuprinsă de nostalgie... Şi nu că ar fi departe "Rusia" mea, dar o dată ce am proclamat independenţă, trebuia să-mi rezolv singurică problemele, care s-au dovedit a fi mult mai multe decât păreau la început. Similar Moldovei, aveam resurse naturale şi materiale limitate, doar că procesul de privatizare a trecut mult mai simplu... A fost nevoie să revizuiesc economia naţională, adoptând-o la structura nouă a bugetului. Am constatat că sunt stat importator, la fel ca şi Moldova, şi că fără granturi şi asistenţă internaţională e foarte complicat de menţinut la nivelul dorit de trai.

Am început să adopt diferite decizii şi reforme, implimentarea cărora nu întotdeauna dădea rezultatul aşteptat. Totuşi, am hotărât că e mai bine cu greşeli şi eşecuri, dar cu propriile forţe... Şi am respins gândul de a mă alipi altui stat... Ce-i drept, când se întâmpla ceva mai ieşit din comun, găseam sprijin în ţara din care am fugit... Ca şi Moldova, negociam posibilităţile de cooperare în continuare şi proiectele noi.

Mă gândeam, elaboram politici şi strategii, legi şi regulamente, pe care apoi le modificam sau le anulam... Numai că, spre deosebire de Moldova, am găsit punctul de echilibru, şi în statul meu s-a instaurat armonia. Am decis să păstrez neutralitate şi să nu mă grăbesc cu aderarea la diferite organisme internaţionale. A, şi neapărat să păstrez relaţii bune cu toţi vecinii, ca să nu-mi fie aplicat regimul de vize!

În final, am reuşit să duc la capăt procesul de constituire!

Statul meu e aproape independent, dar e deja absolut fericit, însă acum simt mai bine prin ce a trecut Moldova, şi ce mai urmează... Ţara mea are vise frumoase, drumul spre care e pavat cu dezamăgiri, inimi frânte, relaţii stricate, tensiune şi ură... Gustul suveranităţii nu e deloc dulce...

Wednesday, August 26, 2009

Appelle mon numero

Te trezeşte o melodie cunoscută...

Deschizi un ochi, încreţeşti sprâncenele, bombăneşti ceva nu chiar bun şi întinzi mâna spre noptieră... Îndrepţi privirea nepăsătoare spre telefonul mobil şi... ai-ai-ai! Nu e deşteptătorul, e EL!!! Sari fericită de pe pat, îţi rezervezi câteva secunde pentru a te concentra, şi răspunzi... "-Salut!"... Te întinzi plină de energie, desfaci aripile şi zbori spre bucătărie... CÂND! auzi din nou o melodie... acum precis e deştepătorul... a fost un vis...

Alene cobori picioruşele din pat... Te uiţi răutăcios spre telefon... Nimic! Faci primul pas cu stângul... Te laşi copleşită de rutina de dimineaţă, în care orice sunet te irită, pentru că nu e sunetul unui apel...

Faci un duş rece însoţit de comentariul "Am sa fiu plină de viaţă în ciuda ţie, dacă tot nu suni!"... Beai ceai de fructe, dar nici nu observi asta... "Pentru ce să promiţi că ai să suni de dimineaţă, dacă toată lumea e deja în drum spre serviciu, iar tot nu suni?!"... Pluteşti prin casă pe traiectorii accidentale... Ajungi la oglindă, unde petreci jumate de oră sub deviza "În ciudă ţie, azi am să fiu mai frumoasă ca oricând"... Te mai reţii la oglindă să verifici toate detaliile, şi de mândrie faţă de rezultat, încep în sfărşit să auzi trilul păsărelelor de peste fereastră... "E frumoasă lumea chiar dacă nu suni..."

Accelerezi mişcarea, din când în când făcând paşi de dans... În gând, parcurgi câte a treia oară toate scenariile posibile de răspuns, atunci când EL totuşi va suna... Programezi dialogurile până la ultimul cuvinţel şi zămbeşti, uşurel-uşurel... Închei acţiunile de răzbunare cu o rochiţă aeriană, care delicat îţi conturează liniile, dar lasă spaţiu şi pentru imaginaţie...

Ultimile rotiri şi eşti gata pentru o nouă zi... "Şi nici nu încerca să mă suni!"... "Nici n-am să răspund!"... deschizi uşa...

Sună! SUNĂ!

"Salut, frumoaso!"
"Salut", răspunzi scurt şi uscat.
"Nu te-am trezit? Ce planuri ai pentru astăzi?"
"Eu la ora asta demult nu dorm!", strigi în telefon, "şi în general, eu acum nu pot vorbi, fug la lucru. Ciao!" şi închizi.

ĂĂĂ... un minut de blocare totală... ăăă...

Laşi gentuţa să cadă din mâini şi te aşezi pe podea... Te uiţi la telefon şi îţi dai peste frunte... "Nu când, nu când am să prin la minte???!!!"... Suspini, dar cu fericire... Zâmbeşti... "Offf!"... Iar zâmbeşti...

Te ridici, priveşti în oglindă şi îţi vezi aripile... "Las că ÎL voi suna eu, deseară, când îi va trece supărarea"... Trimiţi o bezea imaginii tale şi păşeşti în lume... Plină de gânduri pozitive... şi dulci... foarte dulci...


Mylene Farmer- Appelle mon numero

Wednesday, April 8, 2009

7 quotes for the April 7th

Democracy is too good to share with just anybody. Nigel Rees 

Îmi place cum unii cetăţeni ai Republicii Moldova înţeleg democraţia – ceva abstract, noţiune la care apelezi când îţi aperi drepturile, şi ceva ce omiţi, când vorbeşti despre drepturile altora. Poţi fi democrat doar de dimineaţă, dacă aşa ţi-e mai convinabil. Sau de mai multe ori pe zi, dacă este nevoie.
Poţi să lupţi pentru dreptul la opinie, dar să consideri că cei ce au altă opinie sunt infractori. Poţi fi democrat în lozinci, dar nu şi în acţini. Democraţia e foarte democratică... doar că de la democraţia până la anarhie e un pas... care unii cetăţeni RM se pare că l-au făcut...

Man is a social animal. Aristotel

Ceea ce nu necesită demostraţii sofisticate. Am fost şocată să văd cu cât entuziasm tinerii distrugeau clădirile Parlamentului şi Preşedenţiei. Probabil toată energia, care a fost acumulată timp de câţiva ani, şi-a găsit ieşire astăzi. Ce sunt sălile de sport, secţiile de arte marţiale pe lângă posibilitatea de a arăta cât eşti de puternic cu piatra în mână... Vai ce de tari au fost baieţii care pozau pe fonul clădirilor distruse. Unii chiar filmau la telefonul mobil, acei erau cei mai tari...
Priveam secvenţele şi mă gândeam că dorinţa de autorealizare zace în fiecare om, dar la unii se manifestă doar în acte de vandalism... trist...

To educate a man in mind and not in morals is to educate a meance to society. Theodore Roosevelt

Şi dacă se spune peştele se strică de la cap, atunci eu aş adresa acest proverb părinţilor protestanţilor. Nu vă supăraţi, dar omul bine educat, sau pur şi simplu educat, nu îşi va permite niciodată astfel de comportament. Chiar îmi inchipui cum unii din participanţi ai evenimentului vor veni acasă mândri, că au pus şi ei o cărămidă în temelia democraţiei, prin aruncarea unei pietre în frumoasele ferestre ale Preşedenţiei. Şi parinţii lor tot vor fi mândri, odraslele fac parte din teneretul activ al ţării. 

Taxpayers are the victims of the war against poverty. Unknown American

Şi chiar dacă părinţii nu şi-au învaţat copiii să respecte proprietatea publică – vor suporta consecinţele tot ei. Distracţia acestor tineri entuziaşti o sa le coste zeci de milioane de lei, prin intermediu impozitelor. Atunci mă întreb, dacă tot nu respectaţi legile, nu respectaţi conducerea, nu respectaţi statul, atunci respectaţi-vă măcar pe sine. 
Clădirile devastate nu reprezintă patriponiul partidului comunist, ele sunt ale Moldovei.

When individuals form a mass, the dignity of each individual is dying under the crowd’s feet. William Schwebel

Sunt convinsă că majoritatea celor ce au protestat, nici nu conştientizau ce se întâmplă. Credeau că fac parte din ceva important şi sacru, dar în realiate s-au lăsat manipulaţi. M-a mirat faptul că pe lângă cei ce faceau dezordine, era o mulţime de lume care a participat în calitate de observatori. Când mai vezi Parlamentul în flăcări? Personal nu faci nimic rău, iar curiozitatea nu este păcat mare. Şi iarăşi, mai faci nişte videoclipuri pentru youtube.
Ruşine...

Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau. Alexandru Lăpuşneanu

Sloganul, care nu este echivalent şi pentu Uniunea Europeană. Câtă naivitatea trebuie să ai, ca să consideri că ridicarea drapelului UE pe Preşedenţia dărâmată îţi va aduce mai aproape aderarea mult dorită? Nici UE, nici România nu au nevoie de noi, cu atât mai mult cu aşa publicitate. Orice cetăţeam al RM, care a fost vreo dată în România ştie ce diferenţă mare e între noi. Suntem obsedaţi de uniri, alianţe şi aderări, dar nu ne dăm seama că acestea vor fi posibile doar atunci cînd vom ajunge un anumit nivel de dezvoltare şi cultură. Astăzi am realizat că am subevaluat perioda de timp necesară pentru aceasta.

Ochii plâng în televizor. Alternosfera

Imaginile din scuarul Parlamentului provoacă trei sentimente puternice: frica de violenţa mulţimii, dispreţul faţă de cei, ce s-au lăsat manipulaţi, şi ruşine de imaginea de barbari, pe care sigur o vom avea pe arena internaţională.

Manifestarea de astăzi, desigur, a fost un epizod din îndelungatele şi nesfârşitele jocuri politice ale partidelor, unde cel mai mult au avut de pierdut cetăţenii de rând. 

PS: cât de respectată poate fi persoana, care după ce îşi bate joc de o clădire de stat sub pretextul luptei pentru democraţie, scoate atent din ea un televizor şi liniştit pleacă acasă?