Întotdeauna am considerat că și cel mai serios om de pe lume trebuie să-și permită să fie copilăros din când în când. Ba chiar mă sperie oamenii care sunt permanent serioși. În special acei care îi și mai critică pe alții pentru lipsa de seriozitate cuvenită.
Probabil asta totuși depinde de mediu în care ai crescut. La mine în familie poveștile erau privite de toți împreună, iar când pe la vreo 23 de ani am început să citesc seria de cărți despre Harry Potter, de mine nu a râs nimeni. Ei, de fapt au râs, dar nu mult. Iar recent, când în loc să mă pregătesc de un examen complicat, eu citeam „Stăpânul Inelelor”, părinții chiar m-au încurajat: „Corect, fă aceea ce îți place!”
Și pentru că am adus vorba aceasta, eu cred că pilonul „copilărismului” în familia noastră este tata. El, care este extrem de serios și responsabil la serviciu, poate să vină acasă, și să râdă în hohote dacă prinde la TV imagini ale veveriței din „Ice Age”. Iar politica poate și să aștepte. Pentru asta îl ador!
Eu când am să cresc mare, vreau să fiu ca tatăl meu!
