Întotdeauna am considerat că și cel mai serios om de pe lume trebuie să-și permită să fie copilăros din când în când. Ba chiar mă sperie oamenii care sunt permanent serioși. În special acei care îi și mai critică pe alții pentru lipsa de seriozitate cuvenită.
Probabil asta totuși depinde de mediu în care ai crescut. La mine în familie poveștile erau privite de toți împreună, iar când pe la vreo 23 de ani am început să citesc seria de cărți despre Harry Potter, de mine nu a râs nimeni. Ei, de fapt au râs, dar nu mult. Iar recent, când în loc să mă pregătesc de un examen complicat, eu citeam „Stăpânul Inelelor”, părinții chiar m-au încurajat: „Corect, fă aceea ce îți place!”
Și pentru că am adus vorba aceasta, eu cred că pilonul „copilărismului” în familia noastră este tata. El, care este extrem de serios și responsabil la serviciu, poate să vină acasă, și să râdă în hohote dacă prinde la TV imagini ale veveriței din „Ice Age”. Iar politica poate și să aștepte. Pentru asta îl ador!
Eu când am să cresc mare, vreau să fiu ca tatăl meu!
Nu pot dormi din cauza emoțiilor care mă copleșesc. Trebuie să le așez în rânduri, ca peste ceva timp să le pot reciti... și zâmbi, amintindu-mi de aceste timpuri...
Potpourri de gânduri...
***
Azi am avut un zbor extraordinar. Am urmărit apusul deasupra norilor. De nedescris. Culorile roz-violete deasupra unei mări neliniștite de nori albi... Raze ascuțite, dar mângâietoare... Și sentimetul cela al unei lumi mari și al unui om mic...
Oamenii, la care m-am gândit în acel moment, îmi sunt extraordinar de dragi...
***
Îmi era dor de Chișinău. Am ajuns acasă la mijloc de noapte, și m-am scufundat în străzi acoperite de zăpadă. Apoi, deja în cuibul meu, mi-am făcut un ceai aromat, am aprins câteva lumânări, și am savurat particica de Chișinău de noapte, care aparține doar ferestrei mele - îmi aparține doar mie... Contopire.
***
Asteriscurile dintre gânduri nu sunt doar niște delimitări. Aceasta e ninsoarea din sufletul meu.
***
Mi-am dat seama, că pe parcursul anilor, în memorie și în inimă mi-au rămas doar oamenii, care m-au făcut fericită, și oamenii, cărora eu le-am pricinuit ceva durere. Restul s-a scurs. Și asta e bine. Trebuie de avut mai multă grijă de cei dragi, azi, acum.
***
Nu trebuie să-ți fie rușine să fii fericit.
***
Din cântecul de mai sus:
„...But I only can see the myself Skating around the truth who I am But I know, dad, the ice is getting thin...”
Azi am realizat pentru prima dată că sunt cu adevărat gata să am copii. Adică, nu anul acesta, și nici la anul, și probabil nici peste un an, dar, în principiu, sunt gata.
M-am gândit, ce ar fi important să-i învăț, sau cel puțin să încerc. Iată gândurile mele.
I-aș învăța că e foarte important să știi să râzi de tine. Căci să râzi de alții e simplu.
Le-aș spune că este absolut necesar să poți merge la compromis. Chiar dacă ai dreptate.
Aș încerca să le explic că greșelile sunt parte din viață. Atât greșelile noastre, cât și greșelile altora.
Le-aș povesti că să fii îndrăgostit este extraordinar! Chiar dacă nu e reciproc.
Aș încerca să-i învăț să se simtă bine și atunci când sunt în companie doar cu sine însuși. Pentru că atât de mulți oameni devin dependenți de televiziune, internet, rețele sociale, doar pentru că nu pot suporta să fie singuri.
Le-aș povesti că majoritatea oamenilor preferă să primească, mai degrabă decât să dea. Astfel, majoritatea oamenilor nu au ceea ce vor, și se simt nefericiți. Iar dacă înveți să te bucuri atunci când dai - ai mult mai multe motive pentru zâmbet.
Le-aș spune că este foarte important să dai respect altora. Că e mai bine să greșești acordând respect, decât să privezi de stimă pe o persoană cu adevărat demnă.
Și le-aș zice că, deși pot să-i învăț multe lucruri, eu tot pot da greș, pentru că eu sunt mai întâi om, iar apoi părinte. :)
PS: părinții tot au multe de învățat, toată viața.
Un omuleț drăguț a postat zilele astea pe Facebook un status, care rezuma că femeia ideală pentru un bărbat este cea care are puțină minte, și care tace. Deși nu sunt de acord cu o astfel de definiție a femeii ideale (la fel ca și cu orice altă definiție a unei femei ideale), totuși ea, adică definiția, conține un mic adevăr.
Noi, femeile, rar știm să tăcem.
De obicei, chiar de o facem, o facem din supărare: „Las' să-și dea singur seama cu ce a greșit”. Și după o astfel de pauză, de regulă, urmează o furtună și mai puternică. O avalanșă de cuvinte, capabilă dacă nu să distrugă orice argument, atunci măcar să-l îngroape cât mai adânc.
Dar să reținem cuvintele, pentru că încă nu e timpul potrivit pentru ele, nu prea știm. Când e supărat, în loc să-l cuprindem strâns pe la spate - căutăm să-i lămurim de ce, în realitate, avem dreptate. Când are o problemă, în loc să-i punem capul pe umăr în simbol de încredere - venim cu o mie și una de soluții, pe care el nu este gata să le audă. Când e absorbit de ocupația preferată, în loc să ne bucurăm pentru el - facem scene de gelozie. Și așa mai departe... În schimb, când ne supărăm, în loc să îi spunem ce ne deranjează - tăcem mai ceva ca un pește.
Și fericirea noi o însoțim cu o ploaie de cuvinte. Astfel de parcă înscriem în istoria mondială emoțiile pe cale le trăim. Asta nu e rău. Sunt așa cum suntem, și bărbații ne iubesc așa. Iar dacă și noi îi iubim, trebuie să înțelegem: un pic de liniște uneori nu strică. :)
O relație între doi oameni e ca un dans: interacțiune, susținere, imagine, și ceea ce este cu adevăr între parteneri. Cum s-ar deosebi un dans de altul în dependența de specificul relației între cei doi?
~ Nici el, nici ea nu au mai dansat până acum, dar sunt plini de dorința de a învăța. Formează o pereche, fără a se gândi mult. Poate asta va fi unicul meu parterent în viață... dar poate și nu... sper să nu-l dezamăgesc... Un pas, al doilea, greșesc, zâmbesc, dar merg mai departe, pentru că știu că ambii sunt începători, și ambii vor același lucru - să se simtă liberi în ritmul muzicii.
~ Ambii sunt experimentați. Înainte să pornească dansul stau într-o poziție ideală: el spatele drept și o privire indiferentă; ea, la fel, întinsă ca o strună, dar mai cochetă, și cu capul înclinat într-o parte, și cu o privire plină de mister. Un, deux, trois... și s-au pornit... mișcare după mișcare, totul e natural... alcătuies un tandem perfect... însă fiecare din ei îl compară pe celălalt cu fostul său partener, care a fost poate nu așa de bun, dar mai drag, nu știu cum... dar, care nu ar fi concluzia, dansul continuă atâta timp cât este muzică.
~ Unul din ei este cu experiență - celălalt nu. Pornesc zâmbind timid... Pas... încă un pas... mmm, se ține bine... încă un pas... ooops, m-a călcat... a încurcat mișcările... iar... pas... întoarcere... are privire pierdută... Acel mai experimentat dintre parteneri este iritat, zâmbește încordat, dar deja așteaptă să se oprească melodia... pentru că niciodată nu a avut răbdare să ajute pe cineva să învețe să danseze... pentru că nu poate tolera greșelile altora... S-ar putea nici să nu reziste până la sfârșitul dansului... Celălalt rămâne pierdut în mijlocul sălii.
~ Unul din ei este cu experiență - celălalt nu. Pornesc zâmbind timid... Cel mai experimentat duce dansul, iar când celălat pășește mai aiurea - îl strănge mai tare în brațe, și îi șoptește: „Totul e bine, abia ne învățăm”. Pas după pas sunt mai aproape, mai uniți... Încă un pas... Pentru a-l încuraja pe celălat, cel experimentat zice mai senzual ca niciodată: „Uită din lumea din jurul nostru, aici suntem doar noi”. Și dansul continuă... poate chiar trece în dansul următor...
~ Ambii au ceva experiență, dar nu iau dansul ca ceva extrem de serios. Pentru ambii e o plăcere, o formă de libertate. Pornesc mișcarea cu întârziere și trebuie să ajungă muzica din urmă, pentru că la începutul melodiei chichoteau despre ceva... Dansează fără să analizeze și să compare, râd ambii când unul din ei greșește, dar nu se opresc. Se rotesc într-o sală de dans, dar își închipuie că sunt pe stradă, și e primăvară, și e ploaie... Nici de muzică nu au nevoie.
Relația mea cu Praga ar putea fi descrisă perfect print-un simplu status de Facebook: „Is in a relationship with Prague, but it's complicated”. Suntem împreună, petrecem mult timp împreună, dar nu ne promitem nimic, și încă nu ne facem planuri comune.
Diminețile, Praga mă trezește cu un murmur dulce că trebuie să merg la lecții, mă îmbrățișează cu ceață, și mă grăbește prin tramvaie și metrouri. Ea este e doamnă severă, și nu prea îi place când eu sunt zâmbăreață și binedispusă - dacă intru cu zâmbet în transport public, el despare în curând sub privirile obosite și chinuite ale locuitorilor săi.
Apoi, toată ziua Praga îmi crează condiții să învăț bine. Mă ajută. Dar și mă spuraveghează - aud metronomul ei măsurându-mi timpul, când alerg pe drumurile pavate - țoc-țoc-țoc.
Seara partenera mea devine mai blândă... Îi strălucesc ochii în sutele de luminițe, mișcările devin mai lente, pașii trec în pași de dans... Și noi ne cuprindem, ne iubim, ne primblăm ținându-ne de mâini...
Apoi ea mă petrece acasă, în liniște, în securitate și în puțin prea multă izolare. Mă sărută pe obraz și îmi promite că mâine vine iar cu ceață după mine. Iar eu o privesc trist, pentru că înțeleg, că, deși e extraodrindar de frumoasă, îmi poate oferi multe, pe alocuri mă înțelege mai bine decât mi-aș putea închipui și într-adevăr are grijă de mine, oricum, inima mea e deja ocupată... de Chișinău...
Oare câte cărți există, care să dezvăluie sfârșitul unei alte cărți?
Care este probabilitatea să dai peste o astfel de carte?
Și care este probabilitatea să dai peste o astfel de carte, citind anume cartea, deznodământul căreia este relatat?
Probabilitatea e minimă, desigur, dar eu am noroc la șanse mici :)
Deci, citesc eu încetișor „1984” de George Orwell. Savurez lectura, atent, dozat, pentru a simți mai bine atmosfera în care se desfășoară subiectul. Am grijă să nu răsfoiesc cartea pentru a afla finalul mai repede. Îl rog pe Natan să nu-mi dea aluzii, și evit acest subiect în discuțiile cu alții. Mai pe scurt, ocolesc spoilerele cum pot (apropo, nu am găsit un termen echivalent în română).
Și...
Azi aveam jumătate de oră liberă. Zic, dă să fac o pauză de la „1984” și să citesc vreo povestire scurtă. Din toate povestirile pe care le aveam în telefon aleg anume „„Repent, Harlequin!” Said the Ticktockman”, de Harlan Ellison. Și anume această povestire este o trimitere, doar de jumătate de propoziție, la ceea, cu ce se termină romanul „1984”. Jumătate de propoziție anume în această povestire!
Krujka mednaya!*
*frazeologism, mot a mot se traduce drept „cană de cupru”, reflectă indignare profundă.
Azi două fete în rutieră discutau despre calitățile bărbaților, și nicidecum nu puteau decide care e cea mai importantă. Au ajuns să aleagă între simțul de responsabilitate și capacitatea de a se discurca în orice situație. Grea alegere, aș zice eu.
Eu, ascultându-le vrând-ne vrând, mă gândeam ce e cel mai important pentru mine într-un bărbat. Da, desigur, ar fi bine să fie responsabil. Dar punând mână la inimă (sau pe sânul stâng, ceea ce și mai sacru), eu sunt în stare să mă îndrăgostesc de cel mai iresponsabil om din lume și să trăiesc cu el o viață fericită (sper că mama nu citește acest post). Probabil, anume în cazul dat, aș descrie „cel mai important” mai degrabă ca „ceva fără ce nu aș putea precis”, decât „ceva ce apreciez mult”.
Și în momentul în care mi-am pus întrebarea respectivă, răspunsul a venit de la sine. Cea mai importantă calitate într-un bărbat pentru mine este simțul umorului. Umorului, nu omorului. De dapt, e și cel mai principal criteriu, după care apreciez oamenii. De ce? Pentru că reflectă practic toate celea pe care trebuie să le știi despre un om la etapa inițială: nivelul de educație, inteligența, capacitatea de a reacționa prompt, tactul ș.a. Atunci când un om glumește el e așa cum e, natural, adevărat, senin.
Și prin toate greutățile vieții e mult mai ușor să treci cu niște glume bune. Nu îmi inchipui să fiu alături de cineva, care ia totul prea serios. Sau care face glume de gen american. Sau care nu știe limite, și face haz din necazurile altora. În schimb atâta timp cât un bărbat mă face să răd, pot să-i iert practic orice. :)
Deci, cam așa ar fi un final ideal al unui cuplu: și au trăit fericit până la o sută de ani, iar într-o zi... au murit de râs :)
Zilele acestea am recitit cartea copilăriei mele. Ce să vă zic, acum îmi dau seama de unde eu am crescut așa cum am crescut: strașnic de visătoare și optimistă. :)
Cartea e "Бегущая по волнам" de Alexander Grin („Cea care fuge pe valuri”). E puțin probabil să fi fost tradusă în română. Știu doar că „Pânzele roșii” au fost traduse în engleză. Dar nu asta contează. Contează gustul care mi-a răsmas după recitirea cărții mai mult decât peste 10 ani.
Despre ce e cartea? Despre mare și despre dragostea de mare. Asta dacă în șapte cuvinte... :)
Prima dată am citit-o când aveam vreo 12 și când, evident, eram și eu la mare. Asta m-a ajutat mult să intru în atmosfera cărții. Dar acum, recitind-o, înțeleg că atunci nu am înțeles totul ce era de înțeles, pentru că nu doar atmosfera contează. Acum am simțit mult mai bine neliniștile eroului principal, care căuta Necunoscutul, atât de necesar sufletului pentru a nu se îneca în rutină.
Deși e destul de naivă, cartea nu este scrisă pentru copii. Pur și simplu e scrisă de un bărbat care niciodată nu s-a oprit din visat. Asta se simte în fiecare rând al ei. E curată, e luminoasă, e plină de imagini de mare și de litoral. Cartea adie a aer maritim...
Nu vă spun mai mult, sunt îndrăgostită de această lucrare, dar nu are rost să încerc să lămuresc de ce. Nu mi-ar ajunge nici toate cuvintele din lume. Mi-au crescut aripi, și am impresia că aripile mele sunt vizibile tuturor. Cred în minuni!
Dacă aveți și voi așa cărți, pe care le ascundeți în cele mai întunecoase colțișoare ale inimilor voastre, nu vă leneviți să reveniți la ele din când în când. Rar, dar să reveniți. E cea mai bună metodă de a întineri! :)
