Love the music, music the love

Nu demult Natan a scris despre acea că el iubește cu nasul. Am fost de acord cu el, dar a trecut ceva timp, și din subconștient, care probabil se tot întorcea din când în când la acel articol, a venit impulsul: nu, eu iubesc cu urechile. 

Lumea mea e plină de sunete: orice mișcare, orice gând, orice senzație la mine se asociază cu o melodie oarecare. În cap e un zgomot permanent, și uneori asta mă obosește mai mult decât un efort fizic considerabil, dar asta e, percep lumea prin muzică.

Dragostea, pentru mine, e o pânză din note muzicale, din care poți face, sau nu poți face aripi, dacă există carcasă, desigur. Dacă sunt fericită - îmi vine să dansez, sau pur și simplu să roiesc prin casă/birou/stradă, să mă las copleșită de muzica, care mi se asociază cu omul care mă face fericită. Toate sentimentele trăite alături de cineva se depozitează în sufletul meu în formă de melodii, și e destul să aud câteva note cunoscute, ca să mă scufund în marea de mirosuri, imagini și senzații corespunzătoare.

Și contactul auditiv e extrem de important. Nu aș putea fi niciodată alături de un bărbat, timbrul vocii căruia îmi displace, ca să nu zic mă irită. Sună cam fițos, dar așa e. Fiziologic am nevoie de cuvinte rostite, fie chiar nu multe... 

Doar se spune că femeile iubesc cu urechile... ap nu degeaba se spune :)